Ce-ar fi daca mi-as intinde aripile si as zbura acum? As pleca departe de toata agitatia de aici. As vedea cum, blocuri dupa blocuri, orasul se pierde in urma mea si sub mine mai serpuieste doar soseaua. oamenii ar ramane jos in custile lor de metal; ar ramane departe de mine cu toate vorbele si problemele lor. M-as adanci in liniste si as uita intelesul cuvintelor. Menirea lor e doar de a starni confuzie, pe mine nu m-ar mai afecta. Acum as asculta doar vantul si miscarea norilor. Aerul tot mai rece si tare mi-ar biciui ochii inlacrimati. Mi-as abandona simturile de muritor si as fi calauzit doar de instincte. Aripile m-ar purta catre tinuturi ascunse si acolo mi-as gasi locul.
Doar paduri intinse mi s-ar asterne in zare si nici maretia muntilor nu m-ar impiedica sa ating cerul. Nu ar exista limite sau amintiri iar libertatea ar umple toate golurile din mine. Dor? Ce dor as mai putea simti? Nu ar fi lanturi care sa ma tina legat de pamant. As fi stapanul propriului meu destin si as zbura pana mi-as simti plamanii arzand. Dorinta mea nu ar mai fi de a trai ci de a consuma pana la epuizare viata din mine. Mi-as stinge ardoarea sangelui in zbor iar cand greutatea apusului mi-ar zdrobi umerii m-as opri pe creasta unei stanci contempland prapastia nesfarsita. As privi soarele inecandu-se in neant si m-as arunca mai departe in intunericul noptii.
Ce senzatie...sa brazdezi linia orizontului intre cer si oglinda sa. In orice directie ai privi, marea se confunda cu cerul...se intrepatrund si se completeaza iar tu nu mai stii daca zbori in adancul apelor sau inoti in inaltul cerului. E o noapte neagra fara luna si doar cateva stele sclipesc fade dupa perdeaua subtire de nori. In larg e liniste...doar sirenele isi canta amarul unor marinari pierduti in dulcea betie.
Rasaritul...nu, rasaritul e prea departe. El imi va descoperi doar cadavrul lipit de asfalt. Cum m-au putut dobori? Cand nici apa sau muntii nu m-au putut face sclavul lor, cum m-au putut aduce la pamant? Eu doar zburam spre cele doua vapai ce imi ardeau privirea. De unde aveam sa stiu ce e ala camion?
Doar paduri intinse mi s-ar asterne in zare si nici maretia muntilor nu m-ar impiedica sa ating cerul. Nu ar exista limite sau amintiri iar libertatea ar umple toate golurile din mine. Dor? Ce dor as mai putea simti? Nu ar fi lanturi care sa ma tina legat de pamant. As fi stapanul propriului meu destin si as zbura pana mi-as simti plamanii arzand. Dorinta mea nu ar mai fi de a trai ci de a consuma pana la epuizare viata din mine. Mi-as stinge ardoarea sangelui in zbor iar cand greutatea apusului mi-ar zdrobi umerii m-as opri pe creasta unei stanci contempland prapastia nesfarsita. As privi soarele inecandu-se in neant si m-as arunca mai departe in intunericul noptii.
Ce senzatie...sa brazdezi linia orizontului intre cer si oglinda sa. In orice directie ai privi, marea se confunda cu cerul...se intrepatrund si se completeaza iar tu nu mai stii daca zbori in adancul apelor sau inoti in inaltul cerului. E o noapte neagra fara luna si doar cateva stele sclipesc fade dupa perdeaua subtire de nori. In larg e liniste...doar sirenele isi canta amarul unor marinari pierduti in dulcea betie.
Rasaritul...nu, rasaritul e prea departe. El imi va descoperi doar cadavrul lipit de asfalt. Cum m-au putut dobori? Cand nici apa sau muntii nu m-au putut face sclavul lor, cum m-au putut aduce la pamant? Eu doar zburam spre cele doua vapai ce imi ardeau privirea. De unde aveam sa stiu ce e ala camion?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu